Există şi victorii fără lupte: Indignare - Philip Roth

   Philip Roth, Indignare, ed. Polirom, 2009

trad. Radu Pavel Gheo

    Nimic nu mă poate îndârji mai tare decât o recenzie negativă a unei cărţi al cărei autor îmi e drag. M-am hotărât să continui seria scrierilor lui Philip Roth cu romanul Indignare după ce am citit câteva opinii ale unor cititori în general nesatisfăcuţi. Asta nu înseamnă că nu aş înţelege că e normal ca părerile să fie împărţite, ba din contră, mă bucură diversitatea impresiilor (Fericiţi cei ce scriu recenzii negative căci acelora le voi fi cititor fidel!)

   Mi-a plăcut Indignarea fiindcă, deşi Roth are 75 de ani când o scrie, cartea emană tinereţe şi prospeţime. Mi-a mai plăcut şi fiindcă mi-am adus aminte cu mare plăcere de o perioadă pe cât de dificilă, pe atât de plăcută, aceea a studenţiei (o studenţie cunoscută doar de provincialii veniţi la facultăţile din oraşele mari).

   Opera autorului are ca dominantă integrarea istoriei individuale în marea istorie a umanităţii (ciuruită de tot felul de războaie care se întrec - mai ales - în a atinge la cel mai înalt nivel absurdul). Aici, îl surpindem pe tânărul newarkez Marcus Messner în timpul războiului din Coreea - care s-a desfăşurat între anii 1950-1953 şi la care participă şi Statele Unite ale Americii. Tatăl lui Marcus (un măcelar kosher excesiv de grijuliu) resimte independenţa fiului său - care, în fond, e foarte cuminte şi studios - ca pe o adevărată dramă:
„ - Bine, dar eu de unde să ştiu ce se întâmplă cu tine? De unde să ştiu ce faci tu acolo? Ai putea să faci orice!“ (Nu, zău!) Acest lucru îl seacă pe tânărul de şaptesprezece ani care decide să se mute la un colegiu din Winesburg, în statul Ohio, la o distanţă considerabilă de casa părinţilor săi. 

   Nici la Winesburg nu o duce prea bine - din cauza colegilor din camerele de cămin pe care e nevoit să le schimbe, fapt care atrage atenţia decanului Caudwell, care îi cere socoteală. Marcus îi relatează că cei doi foşti colegi de cameră îl împiedicau în a se concentra suficient asupra studiilor. Alimentat de interogatoriul indiscret al decanului, elevul al cărei singură religie era zecele pe linie îşi mărturiseşte ateismul: „Sunt întru totul capabil să duc o existenţă morală fără să pun bază pe nişte credinţe imposibil de demonstrat... care... nu sunt altceva decât nişte poveşti de adormit copiii...“

    La pagina 72 naratorul (Marcus Messner) îşi dezvăluie condiţia de prizonier neînsufleţit aflat in illo tempore, mort care trăieşte doar prin amintirile sale. Surpriza asta o aşteptam de la Roth şi m-am bucurat că acest roman mi-a amintit de o serie de scriitori, printre care Edgar Allan Poe, care are o povestire - al cărei titlu nu-l mai ţin minte - în care naratorul e decedat, Sartre - mai ales cel din Greaţa şi din ...uşile închise, Saramago, Kafka et Co. Dar tocmai aceste surprize oferite cititorilor împătimiţi după suspans şi tărâmuri ale incertitudinii constituie - pentru recenziile negative ale Indignării  - un motiv întemeiat pentru care opera lui Roth nu mai poate stârni o relectură. Adică, după ce ţi-a fost satisfăcută curiozitatea, romanul nu mai are nimic de oferit a doua oară. Şi totuşi, pe mine m-au cucerit meditaţiile lui Marcus asupra morţii (chiar dacă în cele din urmă am aflat că, de fapt, el nu era mort, ci muribundul soldat de 19 ani trimis în războiul din Coreea ca pedeapsă aplicată în urma refuzului dârz de a participa la slujbele religioase ţinute în cadrul colegiului tradiţionalist din Wineburg):

• „Oare ăsta să fie rostul eternităţii: să îţi baţi capul cu toate fleacurile trăite de-a lungul vieţii?... cum fiecare viaţă e unică, poate că şi fiecare viaţă de după moarte e unică. Poate că fiecare poartă o amprentă nepieritoare a unei vieţi de după moarte diferite de toate celelalte.“

•„... eu am o bănuială zdravănă că şi aici se poate muri... Nu există nici un fel de uşi... Unica direcţie (deocamdată?) este numai înapoi.“

    Cu acest roman am aflat:
- că există şi victorii fără lupte, ceea ce nu duce decât la debusolarea cuceritorilor
- că există lucruri care indiferent cât de neplăcute ar fi, ele trebuie făcute
- că sentimentele „îţi pot juca festele cele mai urâte“
- că trebuie să te fereşti de oamenii slabi

- că indignarea faţă de prostie şi faţă de ipocrizia unei epoci îţi poate pricinui un necaz mai mare decât venitul acasă la ore târzii...

    Chiar dacă Indignarea lui Roth nu e primul (nici al doilea şi nici al 99-lea) roman pe lista de re-lecturi, nu înseamnă că mă voi despărţi prea curând de ideile lui pe care le-aş compara nu cu nişte bomboane - care odată ce le-ai savurat au dispărut - ci cu nişte bijuterii pe care le aşezi într-un cufăr pentru o vreme fiindcă nu le poţi purta zilnic.

Ocara adusă providenţei - Philip Roth, 'Nemesis'

Philip Roth, Nemesis, Ed. Polirom, Bucureşti, 2011 

   

    Când sunt puşi faţă-n faţă cu opera unui autor pe care nu l-au mai citit unii lectori încearcă - cel puţin pe jumătate - un anume sentiment de neîncredere, întrebându-se dacă va reuşi scriitorul ăsta să îi cucerească. Un ochi citeşte cu îndoială, altul e îngăduitor şi oferă totuşi o şansă cărţii care are dreptul măcar să încerce să se apere.

    Pe lângă noduri în papură, ochiul care se îndoieşte are tendinţa de a cuprinde alte orizonturi, lectura fiind încetinită prin aprofundarea unor detalii care nu ar merita prea multă atenţie. De exemplu, dacă ar fi să citeşti romanul Nemesis al lui Philip Roth, în loc să-ţi vezi de citit, începi să cauţi pe hartă statul în care se desfăşoară acţiunea romanului, după care mergi şi mai departe, ajungând până la a-i desena steagul care arată cam aşa:

Steagul statului New Jersey

    Te uiţi lung la mica operă de artă şi te întrebi asupra semnificaţiilor, însă nu izbuteşti să-i pătrunzi tainele. De ce ar fi reprezentative pentru statul New Jersey două femei, una fluturând un fes roz pe un băţ, alta cărând nişte flori, amândouă sprijinindu-se de o stemă pe care e aşezat un cal (bine, să zicem, simbol al libertăţii, al forţei, însă ce poate însemna un fes roz?)?

    După ce ţi-ai reluat - în cele din urmă - lectura, constaţi că eşti nevoit s-o întrerupi din cauza unei lacune ce îţi aminteşte - ironia sorţii! - că la orele de biologie nu ai fost mereu atent. Te întrebi ce înseamnă poliomielita. După ce afli că denumeşte o boală infecţioasă care poate fi paralitică sau nonparalitică (în funcţie de gravitatea situaţiei), te interesezi asupra întregului ei istoric, de la apariţie (1880) şi până la descoperirea tardivă a vaccinurilor menite s-o distrugă. Îţi atrage atenţia o bizarerie: anumiţi bolnavi de poliomielită puteau fi trataţi (nu numai după cum anunţă romanul, ci şi în realitate!) cu ajutorul unor plămâni de fier care asigurau ventilaţie artificială. Vizionezi clipul femeii care-şi petrece 60 de ani într-un astfel de plămân de fier şi te gândeşti cât de norocos eşti. 

    Din acest moment lectura ta se înalţă pe temelia celor câtorva informaţii care - paradoxal - au împiedicat-o de la cursul ei firesc, iar ochiul neîncrezător se închide.

     Protagonistul romanului, Eugen Cantor, poreclit Bucky, este un tânăr profesor de educaţie fizică şi, totodată, supraveghetor al terenului de sport pe timpul verii în cartierul Weequahic din Newark. Unul dintre regretele sale este acela de a nu fi putut participa la cel de-al Doilea Război Mondial din cauza dioptriilor lui crescute. Totuşi, acest neajuns este  compensat prin admiraţia de care se bucură domnul Cantor din partea băieţilor care vin să se joace softball ori alte jocuri şi jucării. Dar voia bună izvorâtă din exerciţiile fizice şi diferitele sporturi practicate aici e întreruptă de epidemia de poliomielită care ia amploare pe zi ce trece în nefericitul an 1944. La început, necunoscându-se nici cauza şi nici antidotul, orbitau în jurul acestei boli tot felul de mituri dintre cele mai absurde, potrivit cărora poliomielita ar fi răspândită de caniculă, de câini, de pisici ori de muşte, organizându-se chiar o campanie intitulată Plesneşte musca!

    Spre dezamăgirea lui Bucky, autorităţile recomandă copiilor să stea departe de terenul sportiv şi, în aceste condiţii, supraveghetorul acceptă propunerea prietenei sale, Marcia, de a merge în tabăra de la Indian Hill, un fel de refugiu din calea poliomielitei. În plus, şi în această tabără erau copii pe care să-i spupravegheze şi de a căror prietenie să se bucure, însă mustrările de conştiinţă nu îi dau pace fiindcă în oraşul său mor băieţii lui dragi. Absurdul poartă haina ţesută din copiii morţi, printre care şi Alan, băiatul plin de vitalitate care era nevoit să stea într-o cutie „în care cineva de doisprezece ani rămânea veşnic de doisprezece ani. Noi, ceilalţi, trăim şi îmbătrânim odată cu trecerea zilelor, dar el rămâne de doisprezece ani. Trec milioane de ani, iar el are tot doisprezece.“ (p. 74)

    Perfecţiunea relaţiei d-lui Cantor cu fata doctorului Steinberg, amplificată de bunăstarea de la Indian Hill (unde cu toţii fac pe indienii, în timp ce alţii mor pe capete) te îndreptăţeşte să crezi că ai de-a face cu un roman „slăbuţ“ (prea sunt toate roz- aidoma fesului de pe steag!), însă dacă ajungi în acest punct, clar, ai fost păcălit. Fiindcă de-abia de acum încolo încep surprizele oferite de autor. Domnul Cantor aduce poliomielita în tabără, după care el însuşi se îmbolnăveşte, fapt ce îl determină să nu-i mai permită Marciei să-l viziteze, despărţindu-se pentru totdeauna.

    O altă surpriză vizează personajul-narator, a cărui identitate este dezvăluită sumar abia la pagina 120 (este unul dintre băieţii de pe terenul de sport: Arnie Mesnikoff) şi pe care îl vom regăsi şi la final, unde relatează despre modul în care intrat în posesia istoriei d-lui Cantor pe care l-a reîntâlnit în 1971.

      Se pare că Zeiţa Răzbunării, Nemesis, pune cu totul stăpânire pe d-l Cantor care întoarce spatele Dumnezeului evreilor, în contul căruia trece toate nedreptăţile suferite:  „Dumnezeu mi-a ucis mama la naştere. Dumnezeu mi-a dat un hoţ drept tată. Când abia trecusem de douăzeci de ani, Dumnezeu mi-a dat poliomielită...“ (p. 280) 

    Arnie (personajul-narator) deplânge înţelegerea limitată asupra lucrurilor pe care o are d-l Cantor, a cărui aversiune faţă de Dumnezeu (pe care îl consideră „un vrăjmaş“ şi „un geniu rău“) îl apropie de eroii unui Saramago (şi, în special, de cei din Evanghelia după Isus Cristos). 

    Concluzionând, de acum încolo Philip Roth nu va mai fi „scriitorul ăsta“, ci unul dintre autorii contemporani favoriţi, care se remarcă prin talentul său de a insinua cele mai profunde idei prin intermediul unor descrieri obiective - în realitate, această neutralitate este doar un înveliş al sensibilităţii -, prin ironia fină cu care ascunde un dramatism autentic şi, nu în ultimul rând, prin curajul de a relua o temă controversată: ocara adusă providenţei.

   P.S.  Ochiul închis care se îndoia se deschide acum înspre interior şi nu vrea să părăsească universul romanului. Neavând suficiente mijloace, e ajutat de urechea care-i oferă una dintre melodiile populare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dulceagă şi siropoasă, acea melodie ascultată de d-l Cantor în duminicile în care îşi amintea de Marcia:

 „...and when the night is new,/ I'll be looking at the moon,/ But I'll be seeing you“

   

Noii alchimişti răspund visătorilor - Étienne Perrot: 'Visele şi viaţa'

Visele şi viaţa, Étienne Perrot, ed. Nemira, 2015

Visele şi viaţa nu este întocmai o carte scrisă de Étienne Perrot. Este un volum ce reuneşte treizeci de serii de interpretări de vise, realizate între 1978-1979, la postul de radio France-Inter, în cadrul emisiunii „Totul sfârşeşte prin a se adeveri“. E drept că analizele lui Étienne Perrot ocupă un loc deosebit de important, însă nu trebuie uitaţi nici Henri Gougaud şi Jacques Pradel, ale căror observaţii fac posibil un dialog  bazat - mai ales - pe spontaneitate şi intuiţie în comentarea viselor ascultătorilor.

În calitate de traducător şi continuator al ideilor din a doua jumătate a vieţii lui C.G. Jung, Étienne Perrot se autoproclamă drept un nou alchimist, a cărui teorie vine în completarea psihanalizei freudiene şi a psihologiei profunzimilor (propusă de Jung). Conducându-se după modelul clasic al celor despre care se spune că prefăceau plumbul în aur, noul alchimist este de părere că realitatea noastră de toate zilele poate fi îmbunătăţită prin acordarea unei atenţii deosebite viselor. Cu alte cuvinte,  autorul propune o nouă terapie bazată pe împărtăşirea, comentarea ori notarea lor. Chiar dacă interpretarea nu e una „corectă“, „această eroare ne va conduce la o rectificare şi la o mai mare supleţe faţă de interior.“ (p. 197)

            Astfel stând lucrurile, în calitate de visători (la propriu!), ne revine întrebarea: cum putem noi şti care este atitudinea [potrivită] pe care visul ne îndeamnă s-o adoptăm în aşa fel încât să ne meargă bine când ne trezim? Spre soluţionarea unei atari probleme, Perrot ne îndeamnă să fim cât se poate de obiectivi şi să înţelegem că visele ne pot comunica fie simbolic (simbolurile fiind plurivalente), fie în mod concret. De asemenea, trebuie avută în vedere şi situaţia în care ni se transmite să facem ceva ce în realitate nu trebuie făcut.

O informaţie care mi-a atras atenţia în mod deosebit – ce s-ar putea încadra în bună măsură într-o rubrică de genul Ştiaţi că...? – face referire la perioada anului în care visăm cel mai mult. Este vorba de intervalul mai-iunie, în care activitatea inconştientă se intensifică „fiindcă atunci suntem în rezonanţă cu natura.“(p. 220)

Interpretările lui Étienne Perrot pot fi aplicate cu succes viselor oricăruia dintre noi, chiar dacă – cine va citi cartea va încuviinţa această părere – autorul exagerează cu noua lui alchimie, căzând într-o altă extremă (ceea ce el însuşi îi reproşa lui Freud) fără să-şi dea seama. Iar dacă cineva îndrăzneşte să spună că nu visează sau că uită visele, să încerce să vorbească un timp despre acest domeniu (sau măcar să citească această carte) şi o să aibă o surpriză. Oricum, până la primăvară mai e timp...!

N.B. Oare cei 36 de ani care despart prima ediţie a acestei cărţi de apariţia ei în 2015, la editura Nemira, justifică slabul ecou pe care psihanalistul francez îl are la noi? Din păcate abia cu acest articol i s-a dat volumului de faţă startul ratingului pe www.goodreads.com :( 

Copilăria umanităţii - Laur de Evgheni Vodolazkin

    Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin  – cu toată bogăţia recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea câtorva impresii.

    Pe de o parte, am  descoperit în Laur copilăria umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor („Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.

    Pe de altă parte, în Laur am aflat un roman modern prin ideile referitoare la relativitatea timpului, prin importanţa acordată dimensiunii spirituale/dezvoltării individului, prin interogaţia asupra existenţei liberului arbitru şi, nu în ultimul rând, prin subtilitatea de care dă dovadă autorul în conturarea trăsăturilor personajelor. Vizionarul Ambrogio e de părere că timpul nu există, iar stareţul Inokentiu compară mişcarea timpului cu o spirală ce presupune "o retrăire a noului, dar nu de la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte..." În aceeaşi manieră de cititor implicat mă întreb: să fi străbătut mintea vreunui medieval astfel de idei? Răspunsul mi-l dau totuşi, deşi în minte, chiar dacă ştiu că e o întrebare retorică. Astfel, cu toate că există diverse idei inovatoare proprii timpurilor moderne, Vodolaskin reuşeşte să recreeze atmosfera Evului Mediu, însă pe înţelesul nostru, iar ceea ce-l ajută este, adeseori, umorul fin şi surprinderea unor detalii semnificative. Un exemplu de frază care pur şi simplu m-a captivat se găseşte la sfârşitul romanului (după ce Ambrozie devine Laur şi locuieşte în peşteră): „Ursul a venit la Laur şi i s-a plâns de geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea din viaţa lui.“

    În plus, Laur mi-a amintit de acea perioadă a copilăriei mele în care mergeam cu regularitate la biserică, citeam talismanul în drum spre şcoală şi în care era nevoie ca orice gând ori fapt să sufere un „examen al validării“: oare asta e păcat în faţa lui Dumnezeu? De altfel, o perioadă senină, binecuvântată, însă la al cărei mod de viaţă am renunţat, din fericire. Şi tocmai fiindcă autorul nu şi-a propus ca prin cartea lui să propovăduiască religia creştină, după cum însuşi mărturiseşte, a făcut să nu abandonez romanul de cum am aflat că protagonistul este profund religios (ca să nu-i zic bigot).

     În altă ordine de idei, nu-mi amintesc să fi vărsat până acum o lacrimă la niciuna dintre lecturile mele până la scena în care Arseni o asistă pe Ustina la naşterea copilului mort şi atunci când rukineţul speră din răsputeri că femeia iubită nu a murit, în ciuda evidenţei.

     Ca o dilemă rămasă după parcurgerea întregului roman ar fi întrebarea naivă şi mediocră : de ce Arseni nu s-a gândit nici măcar o dată că dragostea lui pentru Ustina dusă la extrem prin comunicarea dincolo de moarte prin puterea cuvântului poate fi o ofensă adusă providenţei? Şi o întrebare infinit mediocră: de ce Ustina nu-i dă niciun semn? Asta ar întări ideea că viaţa de după moarte nu există, că indiferent de smerenia, speranţa şi eforturile lui, adevărata salvare e imposibilă?

     În loc de tăcere, care ar fi ea însăşi grăitoare, romanul lui Vodolaski ar răspunde acestor întrebări - dacă ar putea - cu o bătaie de aripi, cu nişte fire de iarbă verde ori cu nişte picături de rouă.